STUDII DE CAZ

„Născuta în Groznîi, Cecenia. Am absolvit Universitatea din Groznîi, facultatea de economie. Am lucrat manager într-un centru comercial. Am fost nevoită să las lucrul pentru că începuse războiul. Noi am plecat din Groznîi.

Am plecat la Moscova pentru că trebuia să nasc al II-lea copil. Soţul a rămas acasă. Asta s-a întâmplat în anul 1995, chiar când a început războiul. Am stat un an la Moscova. Copilul s-a născut invalid şi a trebuit să stau în spital. După un an m-am întors în Cecenia. Aveam casă în Groznîi. Acum nu o mai avem – au incediat-o. În 1996, în august s-a început  iarăşi războiul. A trebuit să plecăm cu toată familia. Am venit în Moldova, soţul a hotărât să venim la o rudă. Într-o seară l-am întrebat de ce trebuie să mergem în Moldova. El mi-a arătat pe hartă că vom merge în Moldova, acolo e linişte. În alte părţi era o probabilitate mare ca să aibă probleme cu poliţia.

Poţi să te obişnuieşti cu explozii, nu mă pot obişnui cu sunete de la avioane. Primii cinci ani sufeream de o depresie severă. Cu timpul m-am resemnat. În schimb persistă sentimentul de pierdere a viitorului.”

„În timpul războiului locuiam cu familia în Suhumi. La vârsta de 9 ani, în toamna anului 1992, mă jucam în strada cu alţi copii de vârsta mea. Ne jucam în nisip cu camioane-jucării. Brusc s-a început o luptă cu focuri de artilerie, chiar alături. Am văzut oameni răniţi, care ţipau, gemeau, erau câţiva morţi. Cineva striga:” Aici sunt copii, femei nu împuşcaţi!” Dar abhazienii continuau să împuşte. Atunci soldaţii gruzini ne-au urcat pe toţi copiii într-un camion deschis. Erau câteva maşini acolo. În una din ele o femeie bătrână a murit pe drum, de frică şi retrăiri. Alta şi-a pierdut raţiunea, nu înţelegea nimic, striga mereu, nu asculta, nu ştia cine este şi ce e cu dânsa, “vedea” ceva, se temea. M-am speriat foarte mult, plângeam, rugam să mă ducă acasă. Mă temeam de morţi. Un soldat m-a netezit pe cap şi mi-a spus să nu mă tem, că totul va fi în regulă. Am fost dus din Suhumi în Tbilisi. Erau încă doi copii cu care mă jucasem, mă simţeam mai liniştit lângă ei, parcă nu eram aşa de singur. În Tbilisi am fost repartizaţi în diferite familii. Eu am nimerit într-un cămin, în familie nu erau copii de vârsta mea, erau mai mari. Ştiu, că în Suhumi cartierul în care locuiam a fost distrus complect. Cred că familia mea (părinţii şi fratele cu doi ani mai mare ca mine) au fost omorâţi. Peste 5-6 ani când eram în clasa a 9, am fost în ospeţie la nişte rude de ale mamei, dar ele nu ştiu nimic despre mama. Sau poate ştiau că ea nu mai era în viaţă, dar nu vor să-mi spună, să nu mă lipsească de speranţă.

Eu şi până acum în fiecare seară înainte de culcare îmi amintesc de părinţi şi îl rog pe Dumnezeu să-mi întoarcă familia. Sunt aproape sigur, că ei nu mai sunt în viaţă, altfel mă găseau, dar un fir de speranţă tot mai am. Îi iubeam mult şi eram iubit de ei.”

„Am fost deportaţi în 1949. Era trecut de miezul nopţii. Au venit câţiva soldaţi şi ne-au spus să ne îmbrăcăm. Ne-au învinuit de faptul că bunelul a lucrat la primărie. Bunelul fusese arestat în 1947, aşa că acum trebuia să fie lichidată toată familia. Eu atunci eram foarte mică şi nu-mi amintesc detaliile întâmplării, dar mama mi-a spus cum ne-au încărcat într-o maşină mare şi ne-au dus la gară. Ne-au urcat în trenuri de vite. Vagoanele erau supra aglomerate. Un frate era de 9 luni şi mama îl alăpta. Din cauza căldurii şi a condiţiilor neigienice, mama s-a îmbolnăvit. Slavă Domnului, nu era nimic grav. Când am ajuns, ne-au dus să locuim într-o tabără. Erau construite barăci din lemn în care erau cazate mai multe familii la un loc. în scurt timp s-a declanşat o epidemie de păduchi. Acolo erau ploşniţe.

În anul 1955 am fost reabilitaţi, iar în toamna anului 1957 ne-am întors în Moldova. Au urmat vremuri foarte grele de tristeţe şi sărăcie mare. Când ne-am întors nu aveam unde locui. La început am stat la naşa mamei, dar eram mulţi şi mama ne-a împrăştiat pe la rude. Cu timpul părinţii au agonisit nişte bani şi şi-au cumpărat o casă în Chişinău. Averea care ne-a fost confiscată nu ne-a mai fost întoarsă, nici măcar o recompensă bănească. Ne-au propus o dată o recompensă de 200 lei, părinţii, însă, au refuzat. Ei considerau aceasta ca fiind bătaie de joc.

Amintirile sunt pline de venin. Cred că starea de sănătate precară de astăzi se datorează anume acelor vremuri şi multe probleme care le am eu şi familia mea astăzi (şi încă mulţi oameni care au fost deportaţi) sunt consecinţe ale acelor vremuri.

Timpul a cicatrizat rănile, urmele, însă, au rămas adânci şi sufletul îndurerat. Cu toate greutăţile am reuşit să obţin studii superioare, să-mi întemeiez o familie, dar groaza acelor vremuri a rămas. Întotdeauna am fost o persoană puternică şi am lucrat permanent asupra mea. Îmi place  când oamenii, în pofida greutăţilor, rămân cu calităţi omeneşti.”

„Părinţii mei erau învăţători. În 1941, 13 iunie, pe la ora 2⁰⁰ noaptea a venit un ofiţer, doi soldaţi cu o căruţă şi ne-au poruncit să mergem cu ei la Centrul Raional. Eu aveam 13 ani şi fratele 7. în vagon am stat trei zile în gară. În colţul vagonului era o gaură mică, care servea de WC. Mergeam noaptea, ziua stăteam pe linii moarte.

În două săptămâni am ajuns la Omsc. Pe drum a murit în vagon un bărbat şi timp de două zile cadavrul a rămas în vagon, căci trebuiau să-l ia în primire după listă.

La Omsc am fost urcaţi în cala unui vapor. Eram hrăniţi cu peşte alterat. Am mers pe Irtîş, spre Nord, până la Bereozovo. Am fost descărcaţi pe mal. Am dormit sub cerul liber până oamenii şi-au săpat bordeie. Toţi au săpat un şanţ lung, l-au acoperit cu bârne şi pământ. Ni s-au adus câteva butoaie de metal, din care am făcut sobe. Eram la vre-o 200 de oameni, cazaţi în 3 bordeie. Ulterior am făcut în ele nişte pereţi subţiri, ca să despărţim familiile una de alta. Toţi lucrau la tăiat pădure, inclusiv eu, chiar din prima zi. Au fost două cazuri când copacii au căzut peste oameni şi i-au omorât. Tata şi-a degerat picioarele.

De două ori pe lună venea controlul ca să ne iscălim că suntem pe loc. Tata a transmis cu ei o cerere să se ducă la spital. Ei i-au adus permisiunea în timpul vizitei următoare şi l-au luat la spital. Acolo l-au operat de gangrena piciorului de două ori, însă până la urmă a decedat. După aceasta eu am rămas „capul familiei”, fratele tot a fost nevoit să lucreze.

Nu am putut să învăţ până în 1953. După moartea lui Stalin ni s-a permis să plecăm. Îndată m-am înscris la şcoala serală, apoi la Facultatea de Inginerie a Institutului Agricol. Am primit apartament, m-am căsătorit, aveam un copil, lucram.

Nu pot să iert ceea ce au făcut ruşii cu mine timp de 12 ani. Au fost 12 ani de batjocură, care continuă şi astăzi. Nu ni s-a întors nimic pentru casă, gospodărie, automobil nou. A fost o societate bazată pe dictatură şi minciună.”